vineri, 23 iunie 2017

IMAGINEA TA VĂZUTĂ DE CEILALȚI - REALITATEA TA SAU A LOR?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *    * 



Oamenii nu te cunosc așa cum ești în realitate, ci așa cum vor ei să te cunoască.

De obicei, ești perceput(ă) după ceea ce se interpretează că ești, ceea ce se crede că simți, și ceea ce ești categorisit(ă) că reprezinți.
Oricât ai încerca să-i aduci pe cei din jurul tău în fața imaginii tale reale, parcă se îndepărtează și mai tare, ajungând să nege ceea ce ai vrea tu să perceapă și chiar să te atace.

Dar, oare, ceea ce vrei tu să se vadă, imaginea ta pentru exterior, este cea reală? 
Sau este o iluzie creată pentru a te menține la un nivel confortabil pentru a socializa comod? 
Ceea ce ești în realitate este aceeași imagine pe care ai vrea să o arăți lumii și aceeași pe care o și afișezi? 
Dar, se poate ca imaginea percepută de ceilalți să fie, de fapt, cea reală, iar tu să te minți tot timpul? 
Oare „poza” a ceea ce ești în realitate este aceeași pentru fiecare persoană cu care vii în contact? 
Și, oare, aceluiași om îi arăți aceeași identitate de fiecare dată, la fiecare întâlnire? 

Percepția lumii despre tine este mult diferită de a ta deoarece gândirea diferă, criteriile de apreciere sunt altele și etaloanele de comparație sunt personalizate.

Și atunci de ce te afectează dacă cineva te judecă în conformitate cu ce înțelege despre tine? 
E chiar atât de important să fii cunoscut într-un anumit fel? 
De ce, în loc să vezi cum ești perceput și să faci ajustări pentru tine, „lupți” din răsputeri pentru a instaura o anumită imagine? 
Nu crezi că te minți?

Dacă imaginea ta - cea în care crezi și care îți dă încredere în tine - este cea bună, de ce mai are importanță ce cred alții, cei străini de viața și trăirea ta?
Dacă tu crezi în tine, așa cum ești, de ce să mai depui efort să convingi pe ceilalți că ești așa cum ești? Nu te crezi pe tine?

Oamenii nu te cunosc așa cum ești în realitate, ci așa cum vor ei să te cunoască.
Și e mai bine așa pentru că te poți detașa, poți observa, poți corecta sau poți sesiza că atunci când îți vorbesc despre tine îți vorbesc, de fapt, despre ei.
Dacă tu știi cine ești, ce importanță are părerea celorlalți?

Siguranța cunoașterii de sine sau lupta cu morile de vânt? Alege.

Binețe, dragă cititorule!



 dr. Edith Kadar
Arad, 06 octombrie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2015/10/imaginea-ta-vazuta-de-ceilalti.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

marți, 20 iunie 2017

SCOPUL CARE SCUZĂ MIJLOACELE ÎN DEZVOLTAREA PERSONALĂ

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Se spune că mijloacele folosite în viață pot fi iertate atât timp cât scopul este unul lăudabil, salvator, ajutător de semeni.

Așa este în teorie, dar practica ține de subiectivitatea interpretării fiecărui om. Pentru fiecare individ, „lăudabil, salvator, ajutător de semen” are o altă semnificație, o conotație diferită în funcție de caracterul din dotare.

Ceea ce pentru tine este un scop măreț, pentru mine poate fi foarte josnic, ilegal sau imoral. Sau invers.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim despre un subiect pe care l-ai trăit și experimentat sigur de-a lungul vieții, indiferent de ce parte a baricadei erai.

Fă-te comod(ă), pornește muzica și hai să începem.


Cu toții am avut experiențe de viață în care a trebuit să facem un lucru nu tocmai corect din punct de vedere legal, dar obligatoriu pentru a salva o viață sau o situație.

Atunci când ai copii, te vezi nevoit(ă) deseori să folosești mijloace... originale în scopul de a liniști puiul de om.
Pompierii sunt obligați să distrugă case sau apartamente vecine pentru a stinge un foc sau a salva vieți.

Și exemplele ar putea continua. 
Sunt convinsă că știi despre ce vorbesc.

Dar, există (prea) multe situații în care această zicală devine un slogan de viață pentru cei cu caracter sublim, dar care lipsește cu desăvârșire.
Mă refer la persoanele dispuse să facă orice, pardon, ORICE, pentru a-și împlini aspirațiile, chiar și să calce peste cadavre, să calce peste toți cei ce le stau în calea realizării viselor devenite obsesii. 
De multe ori, ei nu mai au mamă, nu mai au nici tată, nici prieteni, dacă aceștia nu sunt de acord cu planurile lor.

Ei ajung să mintă, să manipuleze, și ajung experți în a-i ataca pe cei ce le intersectează existența și a le răstălmăci vorbele, până ce ajung bietele victime să creadă că ele au luat-o razna, nu maeștrii în orice mijloace.

Eu îi numesc oameni cu caracter mic (să nu zic cu puța mică, nu-i frumos!), ce nu au curajul de a merge pe căi normale, ba chiar le consideră plictisitoare. 
Singura lor valoare și capacitate este de a ieși în evidență folosind ORICE mijloace, doar să-și atingă scopul, egal despre ce este vorba în propoziția existenței lor uniforme și fade.



Dar nu despre ei se vrea a fi acest material. 
Am făcut doar o introducere pentru a fi sigură că știi despre ce tipologie umană vorbesc. 
Nu merită să cheltuim energie și să o investim în neantul existenței lor.

Aș vrea, în schimb, să abordez un subiect foarte sensibil: despre cei ce fac aceste lucruri în domeniul evoluției și transformării personale.

Cum poți recunoaște o persoană care se folosește de dorința și disperarea omului aflat în căutarea definiției lui, a sa însăși, în scopul de a obține beneficii DOAR personale.
Scopul scuză mijloacele, îți amintești?
Și mai e una: drumul spre iad e pavat cu bune intenții.

Cum poți recunoaște o persoană care te poate ajuta cu adevărat, și cum o deosebești de un impostor?

Ai putea-o recunoaște dacă nu ar exista disperarea, „cârligul” care îi atrage ca un magnet pe cei ce mint și vând iluzii.

Cu cât ești mai disperat și mai nerăbdător, cu atât vei ignora semnalele corpului și ale sufletului care îți spun să șezi blând(ă), să te liniștești.

Se spune că atunci când discipolul e pregătit, apare și maestrul.
Dar atunci când ești disperat(ă), te pregătești pentru apariția șarlatanilor.

Să presupunem că vrei să te schimbi, să fii altceva decât până acum.
Dacă pornirea e a ta și vine ca urmare a introspecțiilor tale, vei găsi calea ce ți se potrivește fără frica de a-i supăra pe „binevoitorii” care îți spun că cea mai bună metodă e - indubitabil - a lor.
Atunci totul curge normal, schimbarea curge nestingherită, ca o apă de izvor.

Dar dacă pornirea schimbării vine din singurătate și plictiseală și e motivată de „hai să fac și eu ceva ce e la modă”, îți vei crea propria lume, populată cu iluzia evoluției. 
Atunci aderi la curente, mișcări, urmezi cursuri din care nu înțelegi nici jumătate, citești tot ce îți cade la mână, și nici măcar nu observi că te mulțumești cu o himeră, te minți că evoluezi, dar viața ta rămâne la fel de fadă, anostă și neinteresantă în afara acelor întâlniri cu oameni pe care îi crezi evoluați.



Te înșeli. 
Mulți dintre ei sunt la fel de debusolați ca și tine, la fel de avizi de informație, la fel de însetați de cunoaștere, la fel de înfometați de adevăr, la fel de dornici de a se regăsi pe ei înșiși.

Când căutarea are un scop precis și nu dăunează voit nimănui, la capătul drumului se află liniștea și împlinirea sufletească ce înzestrează cu mijloace utile pentru toată lumea.

Când căutarea nu are nici un scop precis ci doar acoperă timpii morți ai cotidianului tău, la capătul drumului se află disperarea ce supune mijloacele orgoliilor și vanității, ale tale sau ale altora.

Depinde ce alegi.
Nu pot să-ți spun ce și cum să faci. Calea, mijloacele și destinația ta sunt altele.

Pot, în schimb, să-ți povestesc puțin despre mine, despre câteva din încercările mele.
Odată, mai demult, pe la începuturile căutărilor mele, eram înscrisă pe mai multe grupuri de discuții pe teme de spiritualitate, astrologie, transformare personală. Credeam că totul e extraordinar, că oamenii sunt plini de cunoaștere, iar eu eram plină de regrete pentru timpul pe care l-am irosit până atunci.
Mi se părea că toți cei de acolo știu atât de multe, iar eu sunt atât de în afară încât aveam senzația că nu voi reuși să pricep ceva într-o viață. 

Apoi, m-am obișnuit cu „locatarii”; am văzut că erau destule persoane în fiecare grup care aveau ca ocupație distribuirea de materiale tematice fără număr. 
Era când o persoană distribuia zeci de titluri și materiale pe zi. 

Citeam tot ce îmi apărea la orizontul (considerat de mine) îngust al cunoașterii mele.
Unele materiale erau groaznice și ca stil și ca informație, dar mă convingeam că doar ego-ul meu este cel ce se opune. Apoi, în timp, am văzut că așa era, intuiția funcționa bine.
Exista și există multă maculatură spirituală ce nu numai că nu ajută, dar chiar poate distorsiona mult realitatea și îndepărta omul de la adevărata sa chemare.

Și așa am început să vizitez bloguri și site-uri, și să-mi fac o idee despre ce, cum și cât se publică. 
Așa am văzut că sunt multe bloguri sau site-uri care dau copy-paste, nepublicând nimic original. 


Dar am văzut și pagini care publicau materiale al căror stil nu era al posesorului blogului, ci era al unor personalități cunoscute: Aivanhov, Osho, Walsh, sau alții, iar sursa nu era trecută. 
Bineînțeles, cititorul neavizat era vrăjit de profunzimea gândirii lui X, posesor de blog, îl felicita, iar acesta mulțumea cu multă sfioșenie, „uitând” chiar și atunci să spună adevărul. 
Iar dacă te punea sfântul să atragi atenția unei astfel de persoane, se dezlănțuia iadul, și te ataca tot pe tine, reproșându-ți că împiedici răspândirea informației. 
Și știi ce făceau mulți cititori? Îi luau apărarea tot plagiatorului, făcându-te tot pe tine troacă de porci.  

Sigur, se spune că scopul scuză mijloacele, dar nu cred că furtul, plagiatul, sau cum s-o numi, este un mijloc optim pentru scopul de a-i ajuta pe cei aflați pe cărarea căutării de sine.

Ce nu trebuie să uităm este faptul că acești plagiatori-manipulatori-răspândaci sesizează setea omului de a se culturaliza oricum, cu orice preț. 
Iar acest „oricum, cu orice preț” creează persoanele cu moralitate îndoielnică, avide după atenție, dispuse să obțină acel preț.

Cum îi poți recunoaște și cum te poți feri?

Ți-am spus, nu mai fi disperat(ă), nu mai fi umil(ă).

Întâlnesc des mesaje gen: „vreau să evoluez spiritual; puteți să-mi sugerați site-uri unde să pot descărca gratis cât mai multe cărți?”
Fascinant! Îți începi călătoria printr-o minciună, printr-un furt, prin ceva ce blochează nu duce la evoluție?
Cum poți crede că te vei lumina la creierul capului dacă înșeli, furi, plagiezi? 
Cum crezi că poți elimina întunericul necunoașterii și ignoranța crasă înșelând, iluzionându-te pe tine, de fapt?

Una din capcanele ego-ului spiritual este să crezi că ți se cuvin toate, doar ești pe cale să devii F.Z.L. adică ființă zburătoare în/de lumină. 
Cum îți ridici un pic căpșorul ce începe să se trezească, cum ai pretenția ca totul să-ți vină gratis, că totul ți se cuvine, și că cei care cer ceva la schimb sunt scârbe și vor arde în focul iadului de nestins.

Serios? Dar du-te tu la serviciul tău și lucrează fără bani. Care este diferența?


Tot ce ți-am povestit am trăit și eu, am experimentat, am făcut cucuie de la atâta dat cu capul.
Și eu am vrut să evoluez spiritual călăuzită de ego și de orgoliul spiritual.

Am căzut, m-am ridicat, am încercat altfel; am mai căzut, m-am mai lovit, dar, la un moment dat, am văzut că nu mă mai doare nimic, nici măcar orgoliul sau vanitatea, și că singura care a avut de câștigat am fost tot eu. 

Nu știu să îți spun care este calea ta.
Dar știu să-ți spun cu siguranță un lucru: dacă ai răbdare cu tine, dacă nu vrei evoluție contra cronometru și dacă nu lași mintea să îți „croșeteze” o destinație cum zic alții, sigur te vei regăsi într-o zi.
Nu fi disperat(ă) și nu crede chiar tot ce ți se spune. 
Capacitatea de a cerne binele de rău și de a-ți asculta intuiția nu se demodează niciodată, și nu-ți poate fi luată.

Ai încredere că vei ajunge acolo unde ți se cuvine.
Când acesta este scopul, mijloacele apărute sunt optime pentru tine și pentru cei din jur.

Dacă vrei evoluție pe repede-înainte, vei aduna informație inutilă ție ce-ți va îngropa vigilența și îți va adormi simțurile. 
Atunci vor apare toți „binevoitorii” pentru care scopul scuză orice mijloace, iar „bunele” lor intenții vor pava calea spre propriul tău infern.

Ai încredere în tine, pentru că acolo se află întreaga ta cunoaștere.
Când crezi că te împotmolești, universul îți scoate în cale persoana care să te ajute temporar pentru a-ți regăsi calea spre tine.
Nu ai nevoie de cineva anume care să te dirijeze.

În tine și în jurul tău sunt toate mijloacele de care ai nevoie. Care este scopul tău?

Binețe, dragă cititorule!


 dr. Edith Kadar 
Arad, 23 decembrie 2015


 *     *     *     *     *     *    * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

sâmbătă, 17 iunie 2017

MULȚUMIREA DE SINE PRIN MULȚUMIREA ALTORA ?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *


Cât de mult timp din viață îți consumi pentru  le face altora pe plac, pentru a-i mulțumi?
Și cât la sută din acest timp îți aloci ție pentru a goli din prea-plinul problemelor și a-ți reîncărca rezervele sufletului cu bucurie și lumina liniștii?

Dacă vrei să vorbești despre „virtutea” de a te jertfi pentru a-i ajuta pe alții cu prețul vieții tale, și crezi că a te mulțumi pe tine e un act de egoism sau vanitate, te anunț că nu ai nimerit nici materialul și nici omul care să abordeze un asemenea subiect. Închide materialul și caută ceea ce dorești.

A spune că îți obții mulțumirea sufletească prin mulțumirea altora este ca și cum ai spune că te saturi hrănindu-i doar pe alții.

Mă adresez ție, celui/celei care ai înțeles că nu poți mulțumi pe nimeni atât timp cât sufletul tău e „orfan” de mulțumire.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit din nou pe calea rândurilor, amintindu-ți să pornești și muzica pentru însoțire.


Nu-i poți mulțumi pe toți. Nu mai încerca!

Nu te poți mulțumi nici măcar pe tine. Nici nu încerca. Nu acesta este scopul vieții! 
În tot ce faci nu ești singur, ești UNICAT. 
Să nu uiți asta niciodată!

                                         *    *    *    *    *    *    *

De mici copii suntem formați să fim cuminți, ascultători, respectuoși pentru a fi apreciați și a nu-i supăra pe cei din jur.

„Stai cuminte...nu te mai mișca...se supără tanti (sau nenea)”
„Taci, nu mai vorbi, că îi deranjezi pe oameni...”
„Dă muzica mai încet și nu mai cânta, că îi superi pe vecini...”
„Te-a întrebat cineva, ceva, că faci gălăgie?”....ș.a.m.d.

De mici suntem „setați” ca niște mici roboței pentru a nu deranja „ceva” sau „pe cineva”, de parcă asta ar stabili viteza de rotire a Pământului în jurul axei proprii, sau chiar în jurul Soarelui.

În urmă cu câțiva ani fiind pe stradă cu fiul meu, care avea, pe-atunci, 4-5 ani, ne întâlnim cu o doamnă, cunoștință a mea. O salut iar copilul, vorbăreț de obicei, tace mâlc. Îi zic puiului binecunoscuta formulă a părinților: „cum spui?... salut-o pe tanti...”. Copilul...nimic. Doamna : „cum zici puișor? spune-mi săru-mâna”. „Ție nu-ți zic”, îl aud pe fiul meu, spre marea mea rușine (de atunci).
„De ce?”, întreb.
„Mami, tu nu vezi ce urâtă și rea e tanti asta?”, îmi răspunde cu fermitate moștenitorul, provocându-i doamnei o criză aproape de sufocare. 
În paranteză fie spus, doamna corespundea exact descrierii făcută de moștenitorul meu.

Sigur, multora le va trece prin minte că așa a fost învățat (la fel cum a gândit și doamna), că puiul este obraznic și răsfățat, neținut sub control. Un Goe al zilelor noastre. 
El, însă, doar și-a exprimat simțirea și părerea lui din acel moment, emoții pe care eram gata să i le înăbuș pentru a nu supăra o străină.
Câți nu fac la fel sau nu acceptă astfel de condiționări în fiecare zi a vieții?
Și exemplele ar putea continua la nesfârșit.

Să recapitulăm.
De mici ni se implantează reguli stricte de comportament, ținută, etică. Oare în scopul de a ne fi nouă bine? Da, așa se zice, dar numai după ce celorlalți din jurul nostru le va fi foarte bine. 




Suntem programați, deci, să ne extragem fericirea, mulțumirea și însăși viața, din resturile rămase de la cei din jur, din „scursurile” pe care le pândim cu aviditate în reacțiile celor cu care venim în contact. 
Dacă mama, tata, bunicii, vecinii, profesorii, colegii, șefii sunt mulțumiți de comportamentul, tonul, vorbele noastre, aceasta este încuviințarea că mai putem trăi un timp. Doar până la următorul „test” al celor străini de noi, și care ne știu, indubitabil, drumul pe care ar trebui să pășim pentru a fi acceptați. De ei. Cei care stabilesc ordinea universală, ora exactă și sensul de rotire al Terrei.

Ne naștem, deja programați din burta mamei, cu un caracter unic, o personalitate determinantă pentru noi și pentru viața care abia începe. 
E normal să fie așa. Ovulul și spermatozoidul care se întâlnesc pentru a „sculpta” viitorul om, poartă nu numai genele mamei și ale tatălui, ci și informații referitoare la constituția fizică și energetică, caracter, forță vitală, etc. 

Din 2 părinți care se iubesc, se respectă tot timpul și își respectă independența, va rezulta un copil armonios, cu caracter bine definit, cu personalitate independentă, care nu va avea nevoie să i se spună ce, cum și când să facă. Va ști singur.

Din doi părinți care se ceartă non-stop, urlă, se bat fizic sau doar în cuvinte (pentru a stabili ierarhia, de fapt), și pentru care „armonia” e doar un nume de magazin, copilul se naște cu aceleași impulsuri, nu are cum să fie întruchiparea zen-ului. 
Iar dacă unul din părinți își torturează psihic consortul(a) în scopul de a-l umili și de a-l minimaliza, chiar anula, sper că nu vă așteptați ca puiul nou venit pe lume să fie solid, puternic, fără nicio boală. Din contră, s-ar putea ca părinții să se descarce, acum, pe el. Fie pentru că plânge, fie că nu e ce l-au visat părinții, fie pentru că prea seamănă cu celălalt părinte.


„Cum adică să știe un copil singur ce să facă și să zică?” , vor spune unii. Și de ce nu ar ști? Doar pentru că „expertul” din noi nu crede asta? 
Un copil este un suflet care sălășluiește într-un corpușor, coordonat de un creier care nu are suficiente legături formate pentru a-i permite să se exprime așa cum simte că poate.

Copilul știe din start ce și cine îi place sau nu. Și se exprimă în conformitate cu vârsta, vocabularul și bagajul emoțional din dotare. 
Bebelușii plâng deoarece este singurul limbaj accesibil pentru ei. Creierul lor e plin de neuroni, dar nu există legături între ei. Formarea acestor legături și consolidarea lor dă viteza cu care copiii își pot manifesta abilitățile. 
Un copil care umblă la 9 luni nu e mai bun sau mai deștept decât unul care face primii pași la un an și ceva. E doar diferit.

Și acum ajungem la miezul problemei: ispita încadrării în șablon.
Cum putem ști dacă copilul nostru e mai bun sau mai rău decât al vecinului? Prin comparare. Se ia una bucată copil personal, se apreciază după chipul și asemănarea proprie, și se cataloghează : bun, bunicel, nu cum aș fi vrut, „să mai încercăm o dată”...

Iar dacă nu știm nici noi să ne apreciem copilul, se iau de bune aprecierile tuturor binevoitorilor dătători cu părerea de pe suprafața pământului. 

Și uite așa iese imaginea deformată a propriului pui, ca o pictură a lui Picasso din perioada cubistă. 
Asta nu poate însemna decât că noi nu dispunem de suficiente resurse, abilități și coloană vertebrală pentru a ne aprecia propria operă, ci avem nevoie în permanență de opinii din exterior. 

Dar dacă criticul de artă, cel căruia îi cerem sau îi ascultăm părerea e la fel de debusolat ca și noi?
Dacă și el/ea au fost deformați, la rândul lor, de aceleași cauze? 
Și dacă așa facem cu copiii noștri, cu creațiile noastre, cu operele noastre de artă, ce putem face cu cei străini nouă?

Și dacă acești copii, despre care am vorbit, cresc și se transformă în...noi?!!

Dacă noi, în educația noastră deformantă, ajungem să ne mulțumim doar cu ceea ce am primit și primim de la alții, uitând că nu mai suntem la vârsta copilăriei? 
Cum putem ști dacă suntem „originali” sau doar niște copii, imitații ale celor cărora le-am acordat pe viață dreptul de a ne „picta” viața de zi cu zi?

Condiționăm pentru că am fost condiționați.
Ne uităm în curtea celuilalt pentru că nu am fost învățați să ne-o examinăm pe a noastră.
Cerem altora ce nu am primit noi.
Nu dăm pentru că nu am primit.
Suntem zgârciți cu alții pentru că nu știm să fim buni cu noi.
Ajutăm pe alții pentru că noi avem nevoie de ajutor dar nu știm cum sau nu vrem să-l cerem.
Vrem ca ceilalți să fie perfecți pentru că noi habar n-avem cum suntem. Nu ne cunoaștem definiția.
Le aranjăm altora viața pentru a nu rămâne singuri cu noi și a constata cât de goi suntem, de fapt, pe dinăuntru.

Sunt copii care nu se pot desprinde de părinți, indiferent de vârstă, pentru că undeva, pe parcursul vieții, au tot înlocuit părticele din ei cu ale celor considerați apți, pierzându-se pe ei înșiși, și păstrând, astfel,  o legătură cu bucățile lipsă din ei.
Sunt soți/soții, parteneri(e) care rămân cu handicap emoțional și sufletesc pentru că, în încercarea de a-și mulțumi jumătatea, au tot cedat părți din ei/ele pentru a-și câștiga liniștea aparentă, confortabilă social, liniștitoare pentru vecini, sau oricine ar avea ceva de comentat.

Nu încerca să-i mulțumești pe toți. Nu vei reuși. Pentru că nici ei nu se pot mulțumi pe ei, neavând habar ce vor de la ei și de la viața lor. Atunci apare copierea. „Vreau mașină ca ăla...”, sau „vreau să arăt ca aia...”. 
Nu am auzit decât foarte rar „Vreau să arăt ca mine. Îmi place cum sunt, mi-e drag de mine”. Iar aceștia sunt imediat catalogați și împinși la marginea îngustului univers cunoscut prin prisma altora.


Nu-i poți mulțumi pe toți. Nu mai încerca!
Nu te poți mulțumi nici măcar pe tine. Nici nu încerca. Nu acesta este scopul vieții!


Încearcă să fii mulțumit de tine așa cum ești, în orice moment al vieții tale, acceptându-te cu mult drag și multă iubire. 
Acesta este scopul vieții.

Dă la o parte zugrăveala pe care ți-au pus-o alții, și din ce a rămas construiește-te pe tine așa cum simți, așa cum te vezi cu ochii minții, fără influența mediului înconjurător.
Nu-i lăsa pe alții să-ți spună cum ești. Bun, rău, frumos, urât, deștept, prost, sunt doar adjective ale altora. 

Nu căuta să-i mulțumești pe ceilalți pentru că te crezi sau te simți singur(ă).
Tu ești UNICAT. Să nu uiți asta niciodată! 

A mulțumi pe ceilalți nu e viață.
Dar mulțumirea de sine îți poate da energia de a face tot ceea ce ți-ai propus, iar ceilalți au spus că nu e posibil.
Iar pentru aceasta poți să-ți mulțumești!...

Binețe, dragă cititorule!




dr. Edith Kadar
Arad, 27 ianuarie 2013


Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2013/01/a-multumi-pe-ceilaltimultumirea-de-sine.html)


 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 15 iunie 2017

FORMA versus FOND

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Trăim vremuri în care se pune mare accent pe formă. 
Indiferent că vorbim despre corp, haine, mașini ultimul răcnet, case, bani fără număr, acestea devin importante, și se consideră că fără ele ești nimic. Sufletul devine ceva desuet, depășit, neimportant, iar cei care îl au ca prioritate sunt luați în derâdere, ridiculizați și marginalizați.

Strălucirea e la mare preț, iar esența e ignorată.
Într-o lume din ce în ce mai debusolată, mai nefericită, mai departe de esență, nu e greu să realizezi că superficialitatea formei câștigă în fața profunzimii miezului, fondul. 

Diferența o face alegerea personală.

Formă sau fond?
Superficial sau profund?
Minciună sau adevăr?

Binețe, dragă OM!

Te invit să povestim cu seriozitate despre neseriozitate, să analizăm adevărul minciunii, să abordăm superficialitatea cu profunzime, să discutăm despre forma fondului și despre fondul formei alese.

FORMĂ versus FOND.


Forma se modelează după fond, și nu invers.

Este logic, dacă (ai chef să) stai să te gândești: un balon ia forma a ceea ce îl umple; până atunci e o simplă gumă flască, inutilă. El poate fi rotund sau lunguieț, poți modela animale sau alte obiecte din el, dar nu poți face asta dacă în interiorul său nu există fondul - aerul.

Sau imaginează-ți un ciorap: pe picior ia forma lui. Dar dacă îl umpli cu făină sau cu orez, poți modela diferite figurine, spre deliciul copiilor.

Forma se adaptează după conținut, după fond, și niciodată invers deoarece este însăși definiția formei: se formează după ceva.

La fel se întâmplă și în cazul oamenilor: forma exterioară urmează cu conștiinciozitate fondul interior, pe care se mulează. Restul e minciună și iluzie!

Atunci când forma se deteriorează, se dezintegrează, se strică, nu ea trebuie reparată, ci ar trebui verificat fondul: poate e învechit, poate e plin de amărăciune, de ură, de ranchiună, de frici, de resemnare, de non-valoare, de tristețe și de nesiguranță.

Ce faci atunci? Umbli la formă? 
Îți faci injecții, tratamente interminabile ce costă direct proporțional cu disperarea pe care o simți? 
Ții diete drastice, te înfometezi, faci sport cu îndărătnicie pentru a-ți schimba rapid forma?

De ce? Pentru a te bucura de ceea ce vezi în exterior, cu ochii, și a putea ignora ce simți în interior?
Iar când ochii ți se vor obișnui și cu noua formă, ce vei face pentru a nu auzi murmurul sufletului, al fondului? Mai multe injecții, mai multe tratamente, mai drastice diete, antrenamente mai intense?
Până când? Cât vei amâna să observi că problema este fondul, și că forma este doar reflexia sa perfectă?

Poți încerca la nesfârșit să impresionezi prin exteriorul tău; vei fi admirat(ă) preț de câteva secunde sau minute de către cei ca tine, pentru care forma este importantă iar fondul e neglijabil.



Când discrepanța dintre formă și fond este mare, minciuna în care te scalzi „erupe”, dând acel aspect artificial.
Amintește-ți de ceea ce vezi și auzi zilnic în presă și pe paginile de socializare: artiști care încearcă să impresioneze prin formă, dar care ascund în interior drame majore, traume sufletești devastatoare, ce duc la dependențe grave, deviații ale stilului de viață, până la moarte. 
De ce? 
Deoarece lumea cere forma, considerând fondul ca fiind o pierdere de timp.
Și cine cere de la ceilalți forma? Cei al căror fond este în dezintegrare, dar refuză să audă strigătele interioare, alegând să îngroașe rândurile celor ce arată cu degetul spre alții pentru a nu se vedea pe ei.

Forma nu va putea modela niciodată fondul. Oricât de mult ar încerca cineva să o facă (a se citi „se încăpățânează”), nu va reuși.
Dar fondul va putea întotdeauna să dea strălucire formei.

Cu cât vei fi mai îndârjit(ă) să oprești timpul în loc schimbându-ți forma, cu atât fondul e mai afectat.
Atunci când sufletul e gol de trăire, sau ignorat, el este cel ce trebuie ajutat, remarcat, observat, îngrijit. Iar când se hrănește fondul (sufletul), exteriorul va lua forma lui: apare acea strălucire interioară, acea liniște și pace ce nu pot fi „zugrăvite” prin nicio operație estetică, dietă, tratament sau medicament.

Când fondul - esența, sufletul - este liniștit, această liniște se poate citi pe chipul omului, se poate vedea în formă, în corpul fizic.
Un fond îngrijit menține sufletul tânăr, aduce trăiri line, fără excese, ceea ce va „modela” totul într-o formă extraordinară, plină de armonie.

Amintește-ți oamenii frumoși pe care i-ai văzut, indiferent de riduri, greutate sau alte criterii formale.
Sau câți oameni ai văzut care, în ciuda aspectului impecabil afișat, ți s-au părut „ciobiți” sau chiar urâți.

Armonia dintre interior și exterior se poate vedea și simți ușor.
Dacă îți hrănești doar exteriorul, te minți doar pe tine, și o faci pentru a „cerși” aprecierile altora.
Dacă îți hrănești interiorul, sufletul, acesta înflorește și se va reflecta în fiecare celulă a corpului fizic.

Forma se modelează întotdeauna după fond, și nu invers.
Restul este o minciună și o iluzie. A ta.

Ce alegi?

Binețe, OM înțelept! 



dr. Edith Kadar 
Arad, 14 iunie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

miercuri, 7 iunie 2017

CÂND CINEVA VORBEȘTE DESPRE TINE, VORBEȘTE, DE FAPT, DESPRE EL ÎNSUȘI

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



De câte ori nu ți s-a întâmplat să auzi vorbindu-se despre tine în termeni nu foarte măgulitori, chiar defăimători? Fie ai spus ceva sau ai scris ceva ce nu a fost pe placul unora, ai fost „atacat(ă)” și pus(ă) la colțul infamiei de către cei (nu mulți, din fericire) care țin să-ți dea o lecție de viață.

Dar, de câte ori nu ai făcut chiar tu acest lucru, fie cu copilul tău, fie cu alte persoane apropiate care, pe motiv că „habar n-au ce vorbesc, ce e bine”, ai simțit nevoia să îi aduci la „normalitate”. A ta, bineînțeles.

De ce ni se întâmplă așa ceva, și ce avem de învățat din această lecție a vieții?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să citești materialul pe care l-am scris, ce are un subiect de care ne lovim frecvent, indiferent de domeniul vieții: atacurile la persoană ale celor ce contestă totul în calea lor. Se mai numesc și hateri (de la englezul „to hate” = a urî)

Nu uita să pornești muzica pentru a-ți fi alături pe calea gândurilor și a rândurilor.



Ascultă ce spune cineva despre tine, și vei ști că îți va vorbi despre el/ea.
Citește ce scrie un om despre tine, și vei ști că citești propria lui poveste.

Știi de ce?
Pentru că în descrierile sale, indiferent de figurile de stil folosite (epitete, comparații, etc.), omul folosește un etalon: pe al său propriu.
Toate criteriile de apreciere sunt ale sale, iar ceea ce vede la tine e trecut prin sita proprie.

De unde să știe dacă ceva nu e bine pentru tine, decât din propria lui experiență.
De unde să știe ce fel de om ești decât dacă te compară cu el/ea, cu criteriile sale, în special cu cele ireale, pe care le-ar vrea pentru sine, dar de care se îndepărtează din cauza invidiei.

Când cineva te caracterizează fără să te cunoască, fără să îl intereseze cine ești, proiectează pe tine propriile sale neputințe, limitări, eșecuri, dezamăgiri. Altfel de unde le-ar înșirui fără a te cunoaște?

Când cineva nu numai că nu e de acord cu tine, cu ceea ce ești, ce faci, ce spui, dar simte nevoia să te pună la punct, își vorbește sieși. Nu ceea ce spui sau scrii este neadevărat sau fantasmagorie (așa cum îți subliniază în mod repetat), ci propria lor neputință de a face ceva cu viața lor.

Există oameni a căror unică valoare este să denigreze, să scuipe pe alții dejecțiile propriei lor vieți nefericite. Ei nu vor să învețe nimic pentru că sunt anulați de propria lor ignoranță. Cu cât persoana pe care o atacă este mai importantă, cu atât textul cu părerile și aprecierile proprii este mai lung, mai stufos, cu mai multe argumente. De ce? Nu pentru că tu nu ai dreptate, ci pentru că ei nu au primit și nu primesc nicio atenție din partea apropiaților.

Ei s-ar lua la trântă și cu Dumnezeu dacă l-ar întâlni în carne și oase. I-ar spune că nu așa se conduce lumea, Universul, că nu e bine ce face, că ar trebui să-și schimbe strategia, și că ei, oamenii atotștiutori și cu părerile la purtător, i-ar putea arăta lui, lui Dumnezeu, cum să facă totul mai bine.

Dar dacă ajungi să știi câte ceva despre astfel de oameni, vei vedea că în sufletul lor e pustiu.
Cu cât vor țipa mai tare (la propriu, sau în scris, folosind majuscule), cu atât vor să-și acopere urletul propriei lor neputințe, al devalorizării de sine, al lipsei de direcție clară în viață.

Un om țipă atunci când crede că propria lui voce nu merită auzită, atunci când se îndepărtează de adevărul optim pentru el; când se îndepărtează de el, de esența lui - sufletul. Și pentru a se auzi, urlă.
El, omul, crede că strigă la alții, doar că ceilalți reprezintă propria lor imagine în oglindă.


Cei ce contestă tot ce întâlnesc, ce citesc, ce aud, nu o fac pentru că ar ști mai bine care este adevărul. Nu! Nici măcar nu îi interesează așa ceva. Singurul adevăr valabil pentru ei este că doar ei știu adevărul, doar părerea lor contează, doar vocea lor trebuie auzită. Toți ceilalți sunt neimportanți, inculți, neștiutori, și trebuie educați și aduși pe calea adevărului absolut. Deținut de ei, desigur!

Din cauză că doar ei trebuie să aibă dreptate și ultimul cuvânt, se numesc și MEGALOMANI, sau oameni cu sindromul „Dumnezeu”.
Ei sunt cei care văd în fiecare afirmație o judecată de valoare, și nu o constatare, o observație sau o părere asumată. Pentru ei, chiar și specialiștii într-un domeniu, aceia care vorbesc din practica experienței, sunt niște ignoranți, care vorbesc doar prostii.

De ce ajung acești oameni așa?
Pentru că au crescut într-o familie în care „a contesta” a fost verbul de bază, „asezonat” cu umilința, jignirea, batjocura.

Ai întâlnit asemenea persoane?
Dar, oare, tu nu ai făcut niciodată așa ceva, la un nivel mai mic sau mai mare?

Cu toții am făcut așa ceva, la un moment dat în viață. 
Diferența este că unii se opresc, își înțeleg lecția, și fac schimbarea în gândire și comportament.
Alții, care continuă să trăiască în același mediu care i-a creat, se vor adânci mai mult în prăpastia urii și în întunericul sufletului.

Cu cât ești mai contestat, cu atât ești mai puternic. În fond, nimeni nu irosește timp și energie  cu o persoană slabă, neimportantă.

Nu încerca să convingi asemenea persoane că nu au dreptate, că tu ai vrut să spui altceva, că nu au înțeles bine, și să-i aduci pe calea înțelegerii corecte a ceea ce ai vrut să spui. Irosești timp prețios, și le alimentezi furia și ura. 

Ce lecție ai de învățat în asemenea situații?
Aceea că dacă te simți ofensat(ă), jignit(ă), nedreptățit(ă) de părerea celor ce contestă tot, haterii, ai în interiorul tău lucruri nerezolvate.
Te simți ofensat(ă) că te face cineva prost, incult sau incompetent? Așa te simți tu în interiorul tău; persoana doar a pus degetul pe rană.

Este lecția oglinzilor.

NIMIC NU TE POATE OFENSA DACĂ ESTE UN ADEVĂR ÎN CARE CREZI ȘI PE CARE L-AI INTEGRAT ÎN TINE!

Dacă ai încredere în tine, în forțele tale, în cunoașterea și în valoarea ta, poate să vină oricine să îți urle contrariul. Tu ȘTII mai bine cum ești!

Dar dacă nu știi, îți vor fi aduși în cale oameni care vor contesta tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul, până ce nu te mai afectează nimic.

De aceea, trebuie să le mulțumim acestor „oglinzi” ce tulbură confortul suficienței noastre, pentru că ne ajută să devenim mai buni, mai siguri, mai liniștiți, mai împăcați cu noi.

Când cineva vorbește despre tine, vorbește, de fapt, despre el însuși.
Ascultă ce spune cineva despre tine, și vei ști că îți va vorbi despre el/ea.
Citește ce scrie un om despre tine, și vei ști că citești propria lui poveste.

Nu încerca să schimbi părerea celorlalți despre tine, ci schimbă-ți-o tu.
Și vei vedea cu surprindere că și ceilalți și-o schimbă odată cu tine.

Fii propria ta oglindă, altfel vei întâlni imagini distorsionate.
Încearcă, ce ai de pierdut? 
Pe cuvânt!

Binețe, draga mea oglindă!



dr. Edith Kadar 
Arad, 06 iunie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 4 iunie 2017

UNDE PLEACĂ SUFLETUL ATUNCI CÂND UITĂM DE EL?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles

 *     *     *     *     *     *     * 


                       
Cititorule, binețe!

Pornește muzica și stai de ascultă o poveste. Oare n-o fi a ta?




Un murmur...o stare...un moment....

Încerc să fiu ceea ce cred eu că ar trebui să fiu, ceea ce cred eu că vor alții, ceilalți să fiu. Și încerc atât de mult, și de atât de mult timp încât am uitat să fiu eu însumi...Am uitat CUM să fiu eu însumi!

Din grijă pentru imagine, am uitat originalul...am uitat cum să fiu original...cum să mă manifest original... Am ajuns o copie!

Am preluat o povară pe care nimeni nu mi-a dat-o, pe care nimeni nu mi-a cerut să o duc în spate.

M-am învelit în pătura seriozității și a minei grave, și mi-am luat în serios rolul de binefăcător, de salvator al tuturor...deși nimeni nu mi-a cerut-o...
Oare de aceea nici nu văd recunoștință?...

Sunt serios, sunt grav...Am uitat să râd.

Cum e râsul? Ce trebuie să simți când râzi? De ce nu mai simt nimic când râd? Nicio bucurie, fără destindere...vreo emoție, ceva acolo... Nu, nu e nimic...
Și atunci de ce râd?... Mă descarc nervos, așa zici tu?

Râsul e manifestarea bucuriei sufletului...așa am auzit.
Dar, dacă nu mai simt nimic...dacă e gol acolo, înseamnă că lipsește sufletul? A plecat, sau ce? Unde e? S-a ascuns de mine? L-am ascuns de mine? Dar, când a plecat? Nici măcar nu am observat că nu mai e...Păcat!...

Oare se mai întoarce, știe cineva?
Cum să-l chem?

Și dacă vine, cum îl recunosc dacă nici măcar nu am văzut că a plecat?

O fi fost tot timpul cu mine? L-am avut de la naștere? Auzi...cică da!...

Și eu de ce nu am știut? De ce nu se anunță așa ceva?
De ce nu am fost anunțat că am fost dotat cu un suflet? Sună prea mecanic, zici? Bine, dar cum?... Înzestrat...așa se zice?...Aha, e cadou!... păi, nu i-am văzut fundița roșie...
Ce cadou o mai fi fost și ăsta? Mi s-a cântat „mulți ani trăiască” la primirea lui? Lume multă, fast, mâncare și felicitări...nu-mi amintesc. Nu, sigur nu l-am primit cadou!
Sunt prea egoist zici?... Hm...un inel, un telefon, un lanț, o mașină, bani...astea sunt cadouri pentru că sunt reale și știu când le primesc... Momentul ăla e clar. 
De aceea îl prefer!

Cum? Sunt superficial? Adică la suprafață? 
De suprafață... așa zici?

Cum adică nu pot compara sufletul nepalpabil, neștiut, tăcut, cu un obiect real, vizibil și „zgomotos” prin aspect?
Nu e bine, zici? Aha...nu se cuvine... Nu se pot compara? Dar obiectele sunt utile, îmi folosesc...le folosesc...
Nu-mi folosesc? Mă folosesc ele pe mine?...

Și sufletul, pe care nici măcar nu-l văd, la ce-mi folosește? Îmi dă valoare?... Adică îmi dă bani?... Valoarea pe care o dă sufletul nu se estimează în bani?... De ce?... Totul e în bani!... Nu și sufletul?... De ce?... Poate dacă l-aș vedea pe Suflet, l-aș prețui mai mult...
Tocmai asta e...ce?...pa-ra-doxul.... stai să văd ce înseamnă... Ăsta e pe bani? Nu? E un obiect pe care să-l văd?... Cum zici? E ceva ce vine în contradicție cu adevărul acceptat?...E greu!...prea greu!...

Vreau ușor!... Să-l văd și să mă folosesc de el... De suflet, cum de cine?... Nu merge așa?
Și de ce e, mă rog, un para...de ăla cum ai spus? Paradox, așa... Pentru că este cu atât mai valoros cu cât nu îl putem vedea sau palpa, ci doar simți?... hai că m-ai pierdut!
Cum zici?...stai să scriu, că e greu...cu majuscule?... bine, zi...

UN LUCRU NEPALPABIL, FĂRĂ VALOARE ÎN BANI, CARE NE DĂ VALOAREA UMANĂ, PE CARE TREBUIE SĂ-L PREȚUIM DEOARECE NE FACE INESTIMABILI ȘI NE DĂ CEA MAI MARE BOGĂȚIE..... despre ce vorbim?....aaaa....SUFLETUL! 

Poate face el așa ceva din noi?....interesant!....
Deci, sigur nu mașina îmi dă valoare?... nici hainele?... dar casele, averea?   Nici măcar școlile pe care le-am terminat?... N-au nicio valoare fără suflet?... Păi, și atunci de ce le-am mai bifat pe toate dacă nu au nicio valoare?.... Ar trebui să-mi susțină sufletul, dar au ajuns să mi-l înlocuiască?.......Hm.......

Prea lungă tăcerea?... 
Tocmai am aflat că ceea ce era valoros pentru mine nu are. de fapt, nicio valoare. 
Că ceea ce este important pentru mine, nu mă face important. 
Că ceea ce este la mare preț pentru mine este, de fapt, nul, iar ceea ce consideram a fi fără valoare este inestimabil!... 
Da, mă simt bine, doar că....

Sufletul....nu am știut....cât timp irosit....cât timp m-am irosit!...

Unde e?.... nu e!... unde a plecat?... când a plecat?... de ce a plecat?...

Unde ești Suflete? Nu am știut, nu am vrut să știu că ești atât de important! 

Am crezut că „importantul” se vede, se simte, se numără, se etalează, primește laude și onoruri...
Am crezut că dacă ești aici, pur și simplu, e de datoria ta să exiști, să mă servești, să-mi servești la ce vreau eu.
Am considerat că te pot călca în picioare de câte ori vreau, pentru a ajunge la obiecte. 
Tăcerea și discreția ta m-au deranjat pentru că am vrut ceva care țipă...
Am vrut să te pun la respect fără să te respect.
Am vrut să te umilesc pentru a mă simți important.
Am vrut să te înfrâng pentru a fi câștigător...pentru a-i câștiga pe ceilalți.
Am vrut... să mă golesc de tine, Suflete, pentru a mă umple de lucruri, cuvinte, promisiuni, obiecte, oameni...

M-am umplut, dar acum sunt gol pe dinăuntru... atât de multe lucruri, obiecte, oameni... dar nu simt nimic! 
Sunt multe emoții, dar nici o trăire...
Atâtea sentimente, dar nici o exprimare...
Atâtea obiecte, dar nici o valoare...
Atâta aglomerație pentru...NIMIC!

Stai, îmi amintesc...bucurie, împlinire, plinătate, iubire....parcă astea erau, nu? Unde sunt acum? La suflet? Sunt ale sufletului? Le vreau înapoi!

Suflete!....Suuufleteeeee!!!!... Te vreau înapoi!

Tăceți voi, obiecte inutile, voi, nulități gălăgioase... voi, sticle strălucitoare pe care v-am tratat ca pe diamante...voi, banalități pe care v-am divinizat odată.... Tăceți! Afară! Ieșiți afară din mine! Mă lepăd de voi, nimicnicii ale frivolității mele! Afaaarăăăăăă!!!

Gol... liniște... Suflete, aici erai? Unde ai fost plecat? Nicăieri? Aici ai fost tot timpul? Ești sigur? Era prea mare gălăgia obiectelor, zici?
De ce nu ai mai vorbit cu mine? Aaaa, ai vorbit tot timpul, dar eu nu te-am auzit.
Cum? Am plecat urechea la șoaptele ispitelor? 

Am fost chior, surd și paralizat fără tine, dragă Suflet. Am fost incomplet și muribund în lipsa ta.
Am fost...obiect fără viață, ca cele care m-au locuit.

Stai, ce e melodia asta? Mi se pare cunoscută. E cântecul tău? Aha! Dar de unde îl știu? Din perioada în care eram tot timpul împreună?
Mult timp a trecut, dacă abia mi-o amintesc...

Dar, ce e senzația asta... de zbor?
Bucuria iubirii... împlinirea înălțării... Ești tu, SUFLETE!

Ha, ha, ha, ha, ha....ce e asta? Râs?
Râd! Simt plinătatea, mă simt împlinit...mă simt... ÎNTREG!

Și totul era, de fapt, aici, în mine.

Mulțumesc, Suflete!



                          
                                         *    *    *    *    *    *    *    *    *

Oare n-o fi povestea ta? Dă-mi de veste.

Cititorule, binețe!

dr. Edith Kadar
Arad, 03 ianuarie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.


vineri, 2 iunie 2017

COPII SAU CÓPII?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *



Copiii sunt variantele îmbunătățite ale părinților.

De câte ori te uiți la copiii tăi, te privești, de fapt, pe tine, în varianta mai înțeleaptă, mai bună, mai rezistentă; pentru că le-ai transmis în codul genetic tot ceea ce ai moștenit și tu, la rândul tău, de la părinți și ai acumulat de-a lungul timpului până în momentul conceperii urmașilor tăi.

Tocmai de aceea, copiii știu bine ce au de făcut, și au nevoie doar să le fii alături pentru a le îndruma primii pași, dacă au nevoie, sau doar a-i asista în tăcere, încurajându-i.

Cu baza de date pe care le-ai transmis-o, urmașii au nevoie să testeze, să experimenteze totul, dar în felul lor, cu gândirea și abilitățile lor.

Nu interveni indicându-le ce cale să urmeze; aceea este a ta.

Nu ești curios să vezi cum aplică cunoașterea ta prin noi modalități?
Nu vrei să vezi cum funcționează prototipul tău îmbunătățit?
Chiar vrei să-ți creezi clone, dresându-i? Nu e cam plictisitor?

Dacă în urmașii tăi nu ai încredere, încrede-te măcar în moștenirea genetică pe care ai transmis-o. Este suficientă pentru a-l sprijini pe noul „tu” pe drumul devenirii.

Copil sau copie?

Binețe, dragă cititor!


dr. Edith Kadar
Arad, 25 iunie 2015

*    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.  
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/06/copii-sau-copii.html)

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.
                                     

joi, 1 iunie 2017

COPILUL, PARTEA UITATĂ DIN TINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *



Ai observat că atunci când se joacă, copiii mici o fac instinctiv, interacționează din toată inima și socializează necondiționat?

Pentru ei, vârsta, religia, apartenența politică, naționalitatea, culoarea pielii sau limba maternă nu au nicio relevanță, nici măcar nu înțeleg aceste concepte.

Condițiile și condiționările le învață atunci când noi, oamenii (cică) maturi, din prea multa dragoste și atenție fata de ei, începem marea educație.

Dar dacă noi, adulții, am avea aceleași criterii de socializare ca și copiii, adică doar bucuria interacțiunii și comunicarea reală?
Dacă nu am ști și nu ne-ar interesa nimic decât momentul acela în care ne putem simți bine?
Dacă funcția omului nu ar avea nicio relevanță, nici veniturile, nici ce scrie pe eticheta hainelor?
Mașina ar avea doar utilitate practică indiferent de firmă, iar casele ar fi doar locuri de stat și de dormit, așa cum au și fost concepute, de fapt?

Din ce moment al vieții devine mai important cum arată omul decât ce spune el?
De când începem să privim totul în jur prin prisma formei și nu a fondului?
De când felul în care ne percep alții că suntem și trăim a devenit mai important decât suntem și trăim noi înșine?
Care este momentul în care uităm să fim copii, ne lepădăm de bucurii și acceptăm cu drag „hainele” restrictive ale condiționărilor?
Din ce moment al vieții a devenit mai important să-i dezumanizăm pe copii, în loc să stăm, să-i privim, să ne reamintim și să aplicăm?
De când societatea face copilul și nu copilul modelează societatea?

Care este momentul în care am renunțat la copilul din noi, și de ce am făcut-o? Pentru că așa ni s-a spus? Din goana după maturitatea ce (se presupune că) asigură integritatea societății?

Privind puțin în jur, nu poți să nu te întrebi de ce sunt atâtea anomalii, nedreptăți și războaie; oare de la prea multă maturitate neînțeleasă sau/și neasumată?

Copiii sunt puri. De când au devenit puritatea și inocența depășite, învechite?

Abia când îți vei aminti de partea uitată din tine, copilul, te vei maturiza cu adevărat!
Privește în fiecare zi un copil și reamintește-ți esența ta!

Binețe, dragă cititorule!




dr. Edith Kadar
Arad, 16 decembrie 2015


            *    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/06/copilul-partea-uitata-din-tine.html)

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

marți, 30 mai 2017

SEMNELE TIMPULUI ÎN VIAȚA ȘI CORPUL NOSTRU

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Ne este frică de bătrânețe și de efectele ei asupra corpului nostru.

Riduri, celulită, îngrășare, încărunțire, nu mai sunt privite ca semne ale acumulării de experiență și de înțelepciune, ci urme ce prevestesc expirarea noastră; doar asta ni se repetă la nesfârșit, nu?
Încet, semnele timpului asupra corpului fizic au ajuns mai importante decât efectele experiențelor și însușirea înțelepciunii pe care ne-o aduc.

Superficialitatea fațadei a ajuns să primeze în fața profunzimii fondului.
Halal să ne fie!

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să citești acest material, sugerându-ți să pornești muzica pentru a-ți fi alături pe drumul cuvintelor.


De ce ne este atât de greu să acceptăm trecerea timpului și semnele pe care le lasă asupra corpului nostru?
De ce este atât de rău să îmbătrânim?
De ce suferim atunci când la 40, 50, 60 de ani nu mai arătăm ca la 20?
De ce facem tot posibilul pentru a arăta mai tineri?
De ce e rău să ne schimbăm? De ce schimbarea e bună, în general, dar nu și în cazul trecerii timpului?
De ce nu acceptăm forma pe care ne-o dă fiecare perioadă a vieții noastre?
De ce am ajuns să considerăm urmele timpului pe corpul nostru drept un blestem?

Nu înaintarea în vârstă este o problemă pentru noi; abia dacă percepem curgerea zilelor.
Problema reală este acceptarea ei, a faptului că nu mai suntem așa cum (ne imaginăm că) am fost: frumoși, viguroși, plini de viață, veseli, fără griji, debordând de energie și de sănătate.

Perioada numită de noi „a tinereții” a fost înregistrată de mintea noastră ca având caracteristicile enumerate mai sus, și stabilită drept etalon pentru întreaga viață; doar așa ni se spune din toate părțile, nu-i așa?

Dar, ce ne ajută să facem aceste legături?
Oglinda, desigur.

Indiferent că este vorba despre oglinzi reale sau doar de imaginile oglindite și exprimate de ochii celorlalți, mintea umană reține acele stări și le înmagazinează în sertarele memoriei; iar apoi, la nevoie, le scoate pentru a le folosi ca termen de comparație:
„Ce tineri eram!”
„Ce frumoși eram!”
„Ce veselă era viața atunci!”
„Câte prostii făceam și ce bine ne simțeam!”

Dar, de ce vorbim doar la timpul trecut, după o anumită vârstă? 
Care este limita până la care durează binele, de unde încep grijile, și cine stabilește această linie de demarcație? 
Când am părăsit momentele bune, fericite și pline de bucurie, intrând în zona întunecată a grijilor?
Când hotărâm că este destul cu distracția, că nu mai avem vârsta și că trebuie să devenim serioși? Adică, până atunci nu am fost serioși în libertatea și nebunia noastră?
De ce nu putem fi veseli, frumoși și liberi de constrângeri indiferent de vârsta din buletin?

Cum ar fi viața noastră dacă nu am avea oglinzi și nu am avea acces la „minunatele” mijloace de influențare în masă: presă, televiziune și paginile de socializare, care să ne spună (și pe care să le credem) cine este tânăr și cine e bătrân?

De când viața a devenit un drum presărat cu (prea) multe limitări, restricții și devieri de la normal?


Adevărul este că uităm că tinerețea și veselia sunt stări de spirit și nu au nicio legătură cu vârsta. 

Fizicul se menține în formă atât timp cât ne ocupăm de el. 
Nicăieri nu scrie că dacă începem să muncim, ne căsătorim și avem copii este interzis să ne distrăm, să ne bucurăm, să ne îngrijim de corp și nu să-l neglijăm considerând că toate astea sunt doar ale tinereții acțiuni.

Începem să îmbătrânim din momentul în care ne comparăm cu alții sau cu noi, cei de ieri.
Îmbătrânim din momentul în care începem să ținem contabilitatea riguroasă a anilor din viață, uitând să trăim viața însăși.
Îmbătrânim din momentul în care adunăm cu asiduitate poze, fotografii, selfie-uri, catalogându-le pe luni și ani, pentru a îndosaria timpul, nu viața.
Îmbătrânim din momentul în care am hotărât că bucuria și iubirea sunt apanajul tinereții, și că dragostea după o anumită vârstă e demodată și deranjantă pentru cei din jur.
Îmbătrânim atunci când hotărâm să uităm dansul, mișcarea, râsul din inimă, când o durere cât de mică devine mai importantă decât ignorarea ei, așa cum făceam mai demult.
Îmbătrânim atunci când decidem că părerea celorlalți este mai importantă decât a noastră și începem să ne abandonăm visele.
Iar când decidem că nu mai merităm nimic, că viața este deja grea, problemele prea mari, responsabilitățile prea copleșitoare, suntem deja prea bătrâni, indiferent de cifra anilor.

Dacă permitem minții să ne compare cu cei de ieri, alaltăieri, vom ajunge să căutăm cu sârg semne ale trecerii timpului, inventându-le. 
Vedem riduri, celulită, piele căzută acolo unde nu e, ajungând să le declarăm război, și considerând că lupta împotriva lor e mai importantă decât însăși trăirea vieții. Și, din frica de ele, ajungem să le creem și să le amplificăm.

Nu trecerea timpului este o problemă pentru noi, ci semnele pe care le lasă asupra corpului fizic. 
Iar acestea au ajuns să fie mai importante decât efectele experiențelor și însușirea înțelepciunii pe care ne-o aduce vârsta.

Superficialitatea fațadei a ajuns să primeze în fața profunzimii fondului.
Maturitate fără maturizare.
Halal să ne fie!

Binețe, dragă cititorule!



 dr. Edith Kadar
Arad, 03 noiembrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.